Singura mea avere Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară?Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;Azi am venit şi-o caut cu ardoare,Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare. O caut peste tot, am fost şi-n sate,Ogoare plâng în buruieni lăsate,Înspre păduri, potecile uitateM-au rătăcit într-un pustiu de cioate. Acasă poarta nu e zăvorâtă,Căci mama tot mai iese şi se uită;Atâta dor i-a mai rămas pe lume,Feciorii să-i mai strige iar pe nume. Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:"Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,La noi în ţară-i multă sărăcie.Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!" Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţarăCântată de poeţi odinioară,Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă. Acolo nu era, de bună seamă,Că prea o înjurau români de mamă;Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,Erau culese, parcă, de pe Lună! Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,Călcată în picioare şi murdară?Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,Eu o declar singura mea avere! Sursa: http://occidentul-romanesc.com
